Oboseala vine-n minte,
Oboseala cade-n trup
Şi nu pot doar cu cuvinte
Să încerc s-o întrerup.

Oboseala geme-n tâmple,
Oboseala rupe-n piept;
Ce-ar mai vrea să se întâmple
Istovit eu încă-aştept.

Nu mai vreau nimic a face,
Nu mai vreau să cred, să sper,
Inima îmi cere pace
De pământ cât şi de cer.

Mă cuprinde-n întregime
De înfrânge sufocând
Orice dor de înălţime
Şi de zboruri orice gând.

Mâinile îmi cad greoaie,
Ostenite ele dor,
Mă-ncovoaie şi mă-ndoaie
Necredinţa-n viitor.

Tot privesc în jur apatic –
Totu-i greu şi totu-i sur
Nu mă-nvolbură, m-abate
Interes de împrejur...

Dar Credinţa se răscoală
Şi mă scutură în pas:
„Ia priveşte-n jur şi scoală
Că în urmă ai rămas!”

„Eu sunt obosit...” – încerc eu
Să mă jăluiesc scâncit.
„Rupe fără milă cercul
Care te-a încolăcit.

Ci priveşte-n demnitate
Că eşti Om şi Om vei fi –
Asta e creştinătate
Nu talentul de-a scânci.

Stând ca Omul în picioare
Prinde trăinicia-n stânci,
Nu bocire:”Doamne, oare
Când mă vei lua de-aici?”

Isus să te vadă-n viaţă
Vrea ca un bărbat-soldat,
Nu o babă plângăreaţă
Ce cerşeşte de mâncat.

Nu-un tânguitor ce vede
N-orice pas doară un chin...
Doară Omul care Crede
Fericit e că-i Creştin.